Cum să ne pupăm prin inducție cu rahatul uman

despre comuniunea indirectă cu mizeria toxică

Nu cu mulți ani în urmă, un rezervor biped de jeg mental scria public, 90 % explicit, cu numele scris clar, că o literată basarabeană e un fel de breloc sexual al premierului Vlad Filat.

Butoiul cu jeg, auto-poreclit TraiAnus, fusese propagandist electoral în ograda viitorului pușcăriaș Filat și, fiindcă micul putinaș de Lăpușna nu-l pusese ministru al șatrei coltorale, trecuse în haita plahotniucistă. Așa a ajuns, cu sprijinul ministresei Babuc și în pofida dovezilor că e un plagiator ordinar, laureat al Premiului Național. Premiu pe care unul, Paul Goma, nu l-a putut primi, și din cauza aceleeași mizerii babuce.

Între timp, cea numită cvasi-curvă de jegul biped, protejat de mizeria ministerială babucistă, s-a tot îndrujbănit, în forme felurite, cu glodul babuco-plahotniucist. Ca un suin domestic cu glodul moale și călduț.

Cînd însă am scris despre această înfrățire cu mizeria care o scuipase direct în față ( https://moldograf.wordpress.com/2020/05/01/complici-cu-propriii-calai/ ) diva literaricească s-a ofuscat teribel, mașer, și privat, și public.

Concluzia e veche și simplă : oglinzile sînt mereu de vină. Nu mizeria pe care o arată.

Publicat în Anatomia rahatului, Bulbuci cu franjuri, Insectar, Viaţă şi manoperă | Lasă un comentariu

Pohilă Vladimir Ion, adică Vlad Pohilă

despre victoriile postume ale ciocanului sovietic

Pohilă Vladimir Ion.
Adică Vlad Pohilă. Adică Vlad.


Dacă mai aveam iluzii despre locul unde sîntem, iată, o bornă asupra căreia Vlad n-a mai avut nici o putere.

N-a mai avut cum s-o corecteze. Tocmai el, corectorul de serviciu al limbii române din Basarabia. Și nici nu s-a găsit nimeni care să corecteze această mențiune de registru sovietic.

Dacă mai era lîngă noi, Vlad v-ar fi spus că numai în limba maghiară și în formularele administrative / contabile / judiciare se scrie mai întîi numele ” de familie „. Și că doar în limba rusă există patronimic, adică numele tatălui, adăugat obligatoriu.

Vlad era român, nu maghiar sau rus. Crucea nu e un document administrativ sau contabil. Iar ,, Vladimir ” a fost trecut în actele puterii sovietice fiindcă Vlad era un nume fașîst, rumînskii.


Vlad le-a redat basarabenilor literele adevărate și le-a arătat drumul drept.
Restul depinde de noi. Inclusiv o erată la crucea lui, în ediția definitivă.

Publicat în Pur şi simplu | Lasă un comentariu

Vlad Pohilă, extraterestrul cel bun

Recviem

Dacă există, dumnezeul celor buni, drepți și necăjiți îl va lua pe Vlad Pohilă lîngă el, ca să le arate și altora că se poate trăi așa. Adică necăjit, dar bun și drept. Deși mă îndoiesc că un dumnezeu al acestor oameni rari l-a lăsat pe Vlad să moară singur în casă, ca să-l găsească așa, peste cîteva zile, pompierii intrați prin balconul de la etaj.
Dacă nu există acel dumnezeu, precum se pare dintotdeauna, rămîne doar ca acei care au ținut cu adevărat la el să încerce să fie așa cum a fost Vlad.
Mă tem că doar asta e posibil.
Greu, dar putem încerca.
Merită. Măcar în amintirea lui Vlad.

Publicat în Pur şi simplu | Etichetat | Lasă un comentariu

Cînd sătuii povestesc despre sațul sărmanilor

despre spălarea pe mîini prin suflatul în trombon

” ( … ) zisa, presupusa, proverbiala, sărăcie (materială), a lui Vlad Pohilă… „.
Așa scrie pe FB, ușor agramat, un zis mare prieten al celui mort recent în casă, singur și găsit fără suflare după cîteva zile.
Plus o căruță de vorbe umflate despre fericirile lui Vlad.
Am zis că tac, deocamdată.
Da’ poate nu mor chiar la noapte și apuc să spun ce știu, de la Vlad și din cei aproape 30 de ani de cînd ne știam.
Cînd viii bat cîmpii cu tupeu si dobe, călcînd pios peste morminte, cum au călcat și peste alte lucruri, parșiv, parcă-i oleacă prea mult.
Vlad a iertat, în numele lui.
Eu îs mai sălbatec de felu’ meu.
Și n-am să iert.
În numele lui Vlad și al altora ca el.
Amin.

Publicat în Pur şi simplu | Etichetat | Lasă un comentariu

Despre eroi și morminte convenabile

Recordare ; sau despre coperți frumoase și file goale, cu dublă măsură

 

Gheorghe Ierizanu scrie foarte adevărat despre Vlad Pohilă, cel găsit mort în casă, după ce n-a mai răspuns cîteva zile la telefon.
Un singur lucru ar mai fi de adăugat. O întrebare : are cel răposat și lăudat de Gheorghe Ierizanu vreo colaborare, notabilă, de durată, cu influenta editură al cărei proprietar și manager e Gheorghe Erizanu ? Întreb, nu dau cu parul.
După ce omul moare, e ușor să-l eroizezi. Oleacă mai greu e să-l ajuți să nu moară, bolnav, singur și prea devreme.
Minciunile, în orice limbă ar fi, sînt și cele prin omisiune.
Mai ales cînd ne batem în chept , rafinat, cu crucea unui om care ne-a fost naș de re-botez al numelui stîlcit de păgînii cu stea roșie.
În rest, tăt narmal. Deși a fost mai mereu cu buzunarul gol, Vlad n-a întins niciodată mîna, ca să ceară de lucru patronilor de edituri influente.
De lucru, nu de pomană, sau de gheșeft, cum cer unii moraliști cu coperți frumoase și pagini uneori goale. Dar cu litere tare verticale.
Vlad e, acum, doar orizontal.
Geometric vorbind.
În rest, algebric sau ne-euclidian, a fost mai vertical decît multe vagoane de bocitoare rafinate, cu megafon moral-ascetic la poartă și icre negre pe masa vilei.
Cînd miercuri era joi, lăsați coada vulpii dinapoi.

https://erizanu.cartier.md/vlad-pohila-minciunile-nu-pot-fi-spuse-in-limba-romana-12715.html

 

  •  

 

 

Publicat în Pur şi simplu | Etichetat | Lasă un comentariu

Semănătorul de grîu, ciorile și răutatea de ajuns a zilei

Agnus Dei

Vlad Pohilă nu mai este printre noi, fizic.
Așa că o mulțime de profitori nerușinați ai bunătății lui prea-răbdătoare a umplut deja internetul cu jelanii teatrale.
Deci o să stau deoparte și o să tac.
Cînd ciorile jelesc moartea semănătorului de grîu, năpădindu-i mormîntul, e vremea pentru tăcere, înainte de a veni vremea pentru pietrele igienice.
Este o zi pentru ciori necrofage și o zi pentru alungarea lor. Azi e ziua lor.
Fiindcă ajunge zilei răutatea ei.

Publicat în Fără categorie, Pur şi simplu | Etichetat | 1 comentariu

Complici cu propriii călăi

despre sinuciderea lentă prin încumetrirea cu cancerul endemic

O semi-vedetă a lumii culturale din Basarabia, literată recentă, actriță amatoare și mondenă VIPoidă de televiziune & Facebook, a povestit recent calvarul cu ramă medicală prin care a trecut, în ultimele luni de viață ale tatălui său.

Calvar cu ramă medicală și cvasi-nazistă, fiindcă despre nazism medical e vorba, atunci cînd un medic -șef întrerupe tratamentul benefic pentru un bolnav, pe motiv că acel tratament nu trebuie risipit pe un bătrîn ” aproape mort ” ( citat din vorbele spuse în gura mare de medicul-șef, nu departe de cel ” aproape mort ” ). Asta deși tratamentul era plătit nu de spital, ci cumpărat din banii familiei pacientului, la fel ca 90% din tot necesarul celui suferind.

Mai scrie fiica bătrînului pedagog, omorît de neo-nazismul în halat alb, de o eroare medicală care i-a grăbit moartea tatălui său. Și de un cunoscut medic, ajuns pacient cu Covid 19 și îngrozit de condițiile înfiorătoare în care a fost tratat, la spitalul de stat unde a avut ghinionul să ajungă. Pe scurt, o apocalipsă medicală, în care nu suferă păcătoșii, ci mai ales cei fără vină. Iar călăul care provoacă toate aceste nenorociri e statul, adică acel mecanism vampiric și grotesc, care suge banii tuturor și-i bagă într-un sistem cancerigen, unde mizeria umană cu halate albe nu e doar tolerată, ci pusă în capul mesei.

S-ar zice că fiica îndurerată, care s-a luptat cu un sistem nazistoid ca să-și scape tatăl de la o moarte aproape programată, merită compasiune și admirație, pentru felul aproape eroic în care a încercat să schimbe sentința de condamnare la moarte a părintelui său. Sentință emisă de un sistem alienat și mutant, compus din judecători și călăi în halate albe.

Da, așa e, compasiunea e de la sine înțeleasă. Numai că mai ar mai fi ceva. Cîteva detalii, care fac din victimă un complice. Chiar dacă asta nu e ceva evident. Și poate părea șocant, la prima vedere.

Semi-vedeta despre care e vorba a gravitat, în ultimii ani, în cercurile de profitori ai puterii politice basarabene. E veche și bună prietenă, dacă nu și cumătră, cu o fostă vice-ministră de-a lui Plahotniuc, ajunsă acum vice-primăreasă de-a lui Dodon. Teatrul privat unde literata în cauză se joacă de-a actoria a fost și el în grațiile ministresei babuce a lui Plahotniuc. Iar nacealnika afacerii teatrale, o regizoreasă mediocră cu fumuri kitsch, a fost premiată de stat și pe vremea comuniștilor, și în timpurile plahotniuciste. Desigur că motivul acestor premii și favoruri a fost valoarea mare, de jună artistă emerită, a patroanei de teatru, bună prietenă cu literata & actrița revoltată contra sistemului medical nazisto-criminal.

Ș.a.m.d.

Evident că multora o să li se pară exagerat asta, dar e doar tristul adevăr, oricît ar fi de neplăcut : făcîndu-se că nu vede complicitatea / pactizarea padrugelor sale ( și a altora ca ele ) cu statul criminal, fiica victimei a devenit, implicit, complice cu călăii tatălui său. Da, oricît ar suna de dur, așa e. Răul nu e doar securea sau glonțul sau otrava care ne omoară direct. Răul e și în mîna care pictează floricele pe securea ucigașă. Ori în mîna care scrie ode călăului. Sau în privirea care se întoarce de la scena crimei. Ori în vocea care îi cîntă criminalului, la petrecerea de după crimă. Sau în like-urile date complicilor genocidului tăcut de stat. Da, despre monici babuce & Co e vorba.

Leni Riefenstahl n-a omorît pe nimeni. Doar a făcut filme de propagandă pentru Hitler, pe care unii le consideră geniale. Adrian Păunescu n-a fost nici el un criminal. Doar a fost un propagandist liric al dictatorului comunist Ceaușescu.

Etc.

Cum zicea cineva, nu-i nevoie să omori oameni, alături de criminali. E de-ajuns să te faci că nu vezi crimele lor. Iar cînd ajungi chiar tu victimă, e deja prea tîrziu. Oricît ai suferi și ai striga.

Unii se vor întreba de ce nu dau, ca de obicei, numele personajelor principale din această poveste tristă. Din mai multe motive. Mai întîi, din respect pentru cel omorît de sistemul criminal. A fost un om și un pedagog de excepție, din cei pe umerii cărora a stat Basarabia ocupată de sovietici. Apoi, din compasiune pentru bipolaritatea psihologică a fiicei lui, orbită de mica ei celebritate și înnămolită în cleioasa protipendadă chișinăueză. Și, în fine, fiindcă această poveste e una tipică pentru glodul moral / psihologic basarabean : cît timp holera nu-i atinge pe ei, oamenii cred că e în regulă să tacă și să nu spună că holera omoară oameni.

Deci ne-am înțeles : Monica Babuc e ok, Plahotniuc n-a fost chiar așa de rău, și nici slugile lui Dodon nu-s niște monștri. Ba chiar se pare că doamna vice-primăreasă Cutasevici face niște plăcinte grozave, cesna.

Exagerez, așa-i că … ? Vă urez, în cazul ăsta, spor la cancerizare mentală. Morților de pe lista cu victime ale sistemului ucigaș nu le mai pot dori nimic. Poate doar niște urmași care să nu pactizeze cu călăii lor.

Publicat în Fără categorie | 4 comentarii